Intr-o zi de vara semi-torida, ma aflam la masa cu colegii mei, in cafeteria [cuvantul fitos pentru cantina] noastra cea de toate zilele. Si cum rumegam noi diverse subiecte corporat[r]iste, observ un coleg care servea pranzul intr-un mod mai ciudat. Adica, omul incepea cu desertul, continua cu fripturica si la sfarsit pastra supica. Bun, nene, dar ce facem aici, de ce nu incepi si tu ca tot omul cu ciorba? Ai tai nu ti-au insuflat modelul felul 1-felul 2 [daca e cazul]- felul 3?
Omul se uita relaxat la noi si ne arunca teoria lui: deci eu incep sa mananc cu ce imi place cel mai tare, dupa care trec mai departe. Deci in ordinea descrescatoare a preferintelor. Deci nu tu chestie de gust, de amestec culinar, de combinatii nutritioniste.
Mi-am adus aminte instant ca vazusem un film in care eroina principala enunta aceeasi teorie, dar muult mai dramatizata: nimeni nu-ti garanteaza ca vei trai sa mananci si desertul, asa ca de ce sa nu incepi cu el?
Pam pam, mi s-au deschis antenutele de "analist" la datorie. Oare analogia cu viata, asa frumos expusa, nu face sens? De ce intotdeauna sa mergem pe varianta in care pastram ce-i mai bun pentru sfarsit? De ce sa nu incepem cu ce ne place cel mai tare? De ce sa prelungim asteptarea? De ce sa nu traim clipa?
De ce sa nu carpe fucking diem?
This world is watching me...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu