Highschool American reunion

M-am uitat acum 2 seri la filmul "American Reunion", cea de-a patra parte a popularului "American Pie" din vremurile cand eram adolescenti inocenti . Eu imi imaginam ca e o chestie resapata [vorba aia nu mai suntem mici si tantalai si neinitiati in viata], insa lumea vorbea cum ca ar fi mai bun decat ultimele 2 si ca ar merita.

Bun, ma pregatesc sa hahai maxim timp de 2 ore. Ei bine, n-a fost chiar asa; au fost cateva faze mai bunute insa amuzamentul nu a fost pe masura asteptarilor mele. Insa altceva m-a atras la filmul asta totusi...Tipologia personajelor. Sa le luam pe rand:

- Jim & Michelle, cuplul din liceu care s-a casatorit. Ce aflam despre ei aici e ca o data ce a aparut un plod, nu mai fac sex. Tipic as zice, e inevitabil sa nu apara rutina dupa atata timp impreuna. Cumva, ei o scot la capat pana la sfarsitul filmului iar concluzia e ca fara sex nicio relatie/casnicie nu merge.

- Oz, romanticul din liceu, e acum o semi-vedeta in L.A. E cuplat cu o super pisi si practic pare ca a obtinut tot ce-si doreste. Well, aparentele inseala. Omul a ramas tot un sensibil si inca mai viseaza la prima dragoste [aka Heather, fata modesta si cuminte]. De aceea, renunta la tot [silicoane hollywoodiene, faima, fotbal] si ramane in Michigan cu Heather. 

- Kevin, casatorit acum cu o super femeie, om normal. Vine la reuniune si o re-intalneste pe Vicky, iubita din liceu si cea cu care credea ca isi va petrece toata viata. Sentimentele par sa revina la suprafata dar omul isi iubeste actuala nevasta [cine n-ar iubi-o] si totul se termina cuminte - prima iubire nu o uiti niciodata, dar trecem peste. 

- Finch, mai putin surprins in celelalte serii, acum e portretizat ca un aventurier. Ni se povesteste ca a mers in locuri periculoase, sofisticate si ca a facut diverse. Aflam pe parcurs ca e nu e decat o minciuna, omul are un job de birou plictisitor si o viata la fel de searbada insa isi dorea foarte tare sa iasa in evidenta. Iarasi, tipologia e foarte cunoscuta.

- Stifler, marele cuceritor. El, saracul, a ramas un idiot imatur cu aceleasi glume din liceu. De data asta, foarte neinspirate. Pasiunile lui sunt in continuare femeile [de care nu prea are parte] si distractia. 

si in sfarsit Selena, pe care sincera sa fiu nu mi-o aminteam si am inteles si motivul. Ea era ratusca cea urata a liceului, fata timida si tocilara pe care nu o invita nimeni la petreceri si care nu avea niciun prieten. Ei bine, domnisoara s-a transformat spectaculos si acum cred ca tuturor baietilor le pare rau ca nu au impartit un sandwhich in pauze [bravo Finch, el se pare ca i-a acordat ceva atentie si acum primeste insutit inapoi].

Parerea mea e ca am avut cu totii astfel de personaje in liceu. Sunt foarte curioasa cum o sa fie reuniunea mea de 10 ani de la terminarea liceului. Cu siguranta, o sa apara lume cu sot/sotie, potential si ceva copii; apoi business persons, carora nu poti sa le ajungi la nas; apoi Don Juani care cred ca e suficient sa se uite la tine si lesini de emotie; apoi marea surpriza, da, sigur, o sa fie o persoana super diferita fata de perioada liceului [poate sa fie si invers, gen popularul liceului sa fie acum intr-un con de umbra pentru ca este ...neobisnuit de obisnuit]. 

Nu stiu inca ce o sa fiu eu, dar e timp sa ma hotarasc pana atunci...

ps: nu mai tin minte de unde am luat poza asta, dar cam asa ma vad pe mine la reuniune:)

This world is watching me...

Doamna si studentii

Cum e viata asta. Ieri eram o pustoaica cu genunchii juliti, azi m-am simtit o mare doamna. Desigur ca afirmatia mea are tente umoristice, sa explic si de ce. In copilarie/adolescenta fiind, nu cutreieram paduri, ci coclauri. Am un frate mai mare cu 4 ani si jumatate si deci e explicabil ce se intampla - Ralu mica si exasperanta urmarindu-i pe baieti la joaca si la belele. Vorbesc evident de timpurile "antice" cand ne petreceam vacantele de vara la bunici la tara si totul era simplu [si acum imi dau seama ce minunat de simplu era]. 

Ce-i drept aveam o perseverenta de admirat, fratele meu si tovarasii de prostii ma respingeau cu gratie, se fereau si se ascundeau de mine, insa eu apaream ca arsita intr-o zi de vara.

 "Du-te de aici, tu nu poti sa te sui in copaci...

Ba da, pot si eu...zise Ralu mica cu lacrimi in ochi dupa ce isi facu praf genunchii si coatele.

Uite ce ai patit, iar o sa ma certe mama pe mine...

Dar ii spun ca am cazut de buna voie" - de parca ar fi contat :)

"Noi vorbim de'ale noastre, tu ca fata nu ai ce sa faci. Suntem numai baieti si in plus mai si parasti...

Stau si eu intr-un colt si ascult, nici nu o sa vezi ca sunt acolo...

Off, bine, dar e ultima oara, iar o sa ma intrebe toata lumea de ce am venit cu tine la pachet...."

Desigur ca erau si momente foarte amuzante, gen cand ma convingeau sa ma urc pe movilita de nisip din fata casei si sa cant cu pasiune "Fata draga" a Madalinei Manole. Sa ne intelegem, nu am niciun pic de voce sau ureche muzicala [am fost data afara de la cor in clasa a 6a], doar o vointa incredibila si o lipsa de penibil specifica copiilor. 

Desigur ca erau si momente foarte dragute, cand fratele meu avea grija de mine, imi incalzea mancarea, ma aducea acasa si ma apara de "nesimtiti" pe strada. Ma gandesc cu drag cat de mult inseamna sa ai un frate/sora pe care sa poti conta, care sa te iubeasca si pe care sa-l iubesti...

Dar sa revenim la subiectul meu :) Usor usor m-am "domnisorit" si nu mai alergam eu dupa baieti mai mari ci ei dupa mine. Fratele meu a devenit brusc interesat de cercul meu de prietene for the obvious reasons :) In adolescenta am fost o handicapata din punct de vedere emotional. Nu stiam ce vreau [logic] dar more sadly nici ce nu vreau. Asa ca nu am avut vreo relatie mai serioasa pentru ca nu aveam vreun principiu [ok, in afara de nu te "duce" cu vreun baiat daca nu te iubeste] sau vreo asteptare. Am facut mici compromisuri, m-am simtit umilita [again, vorbim de iubiri adolescentine], mi-am calcat pe mandrie si am tacut. Nu am facut scandal idiotilor, nu i-am parasit decat foarte tarziu. Nu am simtit niciodata ca prietenul meu ma iubeste [atat cat se poate la varsta aia] sau ca ma considera o relatie serioasa [ok, e un baiat care imi face curte din clasa a 6a dar nu prea se pune] si nu asta ar fi fost partea trista ci faptul ca nu asteptam asa ceva si nu ceream niciodata nimic. Am fost o ciudata si o diletanta ca sa pot sa exprim gravitatea situatiei.

Bun, revenind la azi. Azi stiu sigur ce nu vreau si stiu foarte pertinent ce vreau de la cineva. Frumos, mi-a luat foarte mult timp insa rezultatul e minunat. Azi, veneam de la serviciu, cu un aer de femeie independenta si sigura pe ea, cu geanta pe brat [nu ca o pisi ci un pic mai natural], cu tocurile mele de 12cm si cu zambetul oarecum inghetat. Mergeam fara sa ma uit la oamenii din jurul meu caci eram concentrata intr-un proces cognitiv ce implica un excel si niste bugete. In fata mea, niste flacai, probabil din caminele Tei. Flexati nevoie mare abordeaza o tanara domnisoara care venea din sens opus. Fluieratul m-a scos din excel si am indreptat privirea catre ei. Fata s-a miorlait un pic la replica unuia dintre cojones: "Ce faci draga, unde te duci asa aranjata?" si a murmurat un "In oras". El a continuat pe un ton maxim de caterinca "Poate te scot si eu la un suc candva", prilej cu care ea s-a topit toata [si nu de la caldura de afara], dupa care el s-a indepartat brusc dupa ce si-a savurat zambetul tamp de pe fata ei. Plecand mai departe, i-am auzit comentand "Ce proasta si asta!". Cumva ma enervez si ii depasesc ca sa ajung mai repede la bloc. Si aici vine surpriza... Baietii incep sa susoteasca despre mine: "Uite si asta ar merge ma". Ma fac ca n-aud, iar ei continua "Ba, las-o ca la asta nu tin d'astea, nu vezi cum merge?Nu se uita asta la tine". 

Pam pam... deci eu am parut o serioasa la care nu tin replicile 'eftine. Pai mai baieti, trebuia sa vina si asta cu timpul, mama lui de timp potrivit. Daca am debutat cu dificultati, de la o pustoaica neacceptata de grupul de baieti mai mari la adolescenta inadaptata emotional poftim perspectiva cand te indrepti spre 30 de ani. Macar nu te mai considera studentii un catch si nu te mai abordeaza cu poezii expirate. Desigur ca exagerez pentru amuzantul povestii insa toata treaba m-a binedispus maxim. Poate au fost tocurile, poate felul in care tineam geanta, poate lipsa zambetului, poate aroganta, poate prostia lor, poate sa fi fost orice, insa pe mine ma coafeaza varianta expusa mai sus, din motive evidente. 

Doamna, la culcare, poti zambi acum, nu te vede nimeni :)

This world is watching me...

Miller. Henry Miller

M-am apucat de ceva timp sa scriu postul asta si n-am reusit. La fel cum am facut si cu cartea. Am citit-o pe nerasuflate primele 50 de pagini dupa care am lasat-o. M-am reapucat, am simtit verva narativa, am intelectualizat continutul dupa care m-am deprimat si am lasat-o iar. Am pus din nou mana pe ea cu speranta ca o sa inteleg viziunea autorului si am marsat cu viteza pana la sfarsit. Dar nu sunt foarte sigura ca am priceput, omul asta m-a lasat fara vlaga, fara pareri juste si fara speranta. 

Tropicul Capricornului nu e o carte usoara, nu e o lectura placuta pentru o zi de duminica. Nu e nimic din ce m-as fi asteptat. Te inspaimanta, te pune pe ganduri, te dezarmeaza prin sinceritate si te vindeca de prejudecati. Nu imi propun sa fac o recenzie, m-as simti total neavizata. Nu am patruns decat superficial in intelesul cartii, insa notez cateva dintre directiile punctate grotesc de catre autor privind societatea americana, constientizara eului, definita libertatii, rolul femeii in viata lui, conditia umana, dadaismul - absolut toate sunt portretizate autentic, fara pic de amplificare artistica si fara eleganta condeiului.

Inca nu stiu daca o sa ma aventurez sa citesc alte carti de Miller; inca o diger pe asta si sincer mi-a cam taiat tot avantul de "scriitor". Ce a tranpus omul asta in cuvinte trebuie sa-l defineasca ca un geniu, iar geniile se nasc rar si mor repede. 

Vorba aceea [si in special a lui Miller]:

"M-am adaptat la o lume care n-a fost niciodata a mea"


The world is watching me...