When it comes to dreams

Visez mereu. La tine, la locuri, la oameni...visez la o viata departe de orizontul pe care il simt in fiecare zi si care ma limiteaza nemilos. Viata nu e un lung sir de activitati concrete, ce se imbina armonios intr-o rutina « perfecta » : 10 ore de stat la servici in fiecare zi, plata intretinerii in fiecare luna ,urmarirea fidela a acelorasi pasi care alcatuiesc peisajul zilnic, saptamanal, lunar al vietii tale...Da, cu totii avem vise si ar fi ciudat sa nu fie asa. Fiecare viseaza la acel ceva, fie ca e o relatie perfecta, un statut social de invidiat, o cariera stralucita sau la un moment de glorie. Visele ne motiveaza, iar drumul pana la ele ne face ceea ce suntem. Nu cred in neputinta, cred in nepasare. E dezamagitor sa vezi ca drumul pana acolo devine din ce in ce mai lung, ca piedicile par din ce in ce mai mari. Cred ca avem in noi puterea de a lupta pentru un vis, de a depasi conditia umila cu care ne-am obisnuit si de a spune un mare NU banalului « E doar un vis. N-o sa se intample ». Nu mai vreau sa stau si sa astept ca marele vis sa se intample, vreau sa il fac sa se intample. Pentru ca nu mi-e frica de trecut, nu am temeri legate de viitor, ci traiesc prezentul. Prezentul pe care il pot schimba pentru a ajunge la viitorul pe care il vreau... Exact asa cum l-am visat...

Ma trezesc in metroul care ma duce in fiecare dimineata in Pipera...si zambesc...visul meu ma asteapta cuminte, candva, intr-o zi.

This world is watching me.

That's how all started

Ma vad singura in camera, cu o muzica banala pe fundal, asteptand...Sa fie weekend-ul?Primavara care parca nu mai vine? Promovarea la servici? Barbatul "the one and only"? Probabil ca ma multumesc cu oricare din variantele de mai sus...Nu cred in viziunea in viata, cred in viziuni, nu cred in valoare, cred in valori, nu cred in mentalitate, ci in mentalitati. As putea continua asa, dar m-as opri la soarta, caci pluralul ei nu face sens. M-am intrebat de multe ori daca e ok sa crezi in soarta, sa pui pe seama ei tot ce ti se intampla, fiindca "asa a fost sa fie", sau daca viata ta iti apartine exclusiv tie si nu unei "puteri divine". De fiecare data mi-am raspuns convenabil...Am simtit nevoia sa pasez vina pentru lucruri mai putin bune, am zis "Da, exista soarta, fiindca oricum asa trebuia sa se intample". Daca am realizat chestii marete, orgoliul meu m-a indemnat sa spun cu nonsalanta "Da, am luptat pentru ele, merit asta". Raspunsul la dilema mea nu l-am aflat nici acum, pentru ca nu exista un studiu facut in acest sens, n-a elaborat nimeni o teorie cu baza stiintifica, nu sunt statistici sau cercetari gandite de vreun laborator sau institut privat de prin vreun colt nebanuit al lumii.

Dar am realizat ceva care mie mi se pare si mai big: cautand cu disperare un raspuns care nu vine, incercand sa dai o structura clara unui lucru abstract, alergand dupa o cuantificare a tuturor intamplarilor, deciziilor, momentelor din viata, pierzi partea frumoasa, surpriza...Ploaia care te ia prin surprindere cand tocmai ti-ai aranjat parul, mirosul cafelei pe care ti-o pregateste el intr-o dimineata, restanta absolut aiurea la o materie de care erai sigura, despartirea de el cand ti-e lumea mai draga, plecatul la munte intr-o noapte plictisitoare si lista poate continua...Sunt lucruri placute si lucruri mai putin placute, dar care se intampla, poate din cauza ta, a sortii sau a altor persoane.

Traieste, viseaza, zambeste, plangi, iubeste, urla...


This world is watching me...