Cred ca oamenii sunt capabili de lucruri extraordinare atunci cand isi propun si mai ales cand isi pun mintea si ambitia la contributie. Cred ca avem in noi forta necesara sa depasim barierele fizice sau mentale, prejudecatile, lenea, indiferenta, lipsa de motivatie si de directie.
Exemplul meu personal este cum am ajuns sa iubesc sportul. Stiu, suna plictisitor si probabil poti citi sute de povesti de succes pe net. Insa povestea mea nu e cu:"eram o balena cand aveam 16ani si uite-ma la 30 cum sunt trasa prin inel" sau "Fac sport in fiecare zi, ma duc la fiecare triathlon, mananc doar batoane proteice si jumatate din prietenii mei de pe Facebook sunt antrenori de fitness". Povestea mea e despre un om normal care a urat orele de educatie fizica din liceu si care a fost determinata [sa-i zicem si "ajutata"] de imprejurari sa imbratiseze diverse forme de activitate fizica si sa realizeze cat de important e sa fii fit.
La 16 ani - orele de sport mi se pareau inutile, nu m-am priceput vreodata la vreun sport [gen baschet sau handball], nu am reusit vreodata sa scot un timp bun la viteza [deoarece ratam startul de panicata ce eram], nu reuseam sa fac 4 ture [800m] la proba de alergat rezistenta; singurele puncte forte au fost la sol/saltea unde reuseam sa fiu flexibila [hehe, nu pot sa zic ca nu m-a ajutat asta in viata:)]. Mentionez ca aceasta lipsa acuta a nevoii de sport si a abilitatilor sportive nu mi-a afectat greutatea, ba mai mult, eram slaba bat.
Ulterior, au inceput problemele medicale si situatia s-a schimbat. Nu vreau sa povestesc de ele, ci de tendinta brusca a organismului meu de asimilare si implicit de concretizarea ei in niste kilograme frumoase. Ori, cand esti adolescent(a) si crezi ca ai lumea la picioare, lucrurile devin dramatice de-a dreptul. M-am trezit din slaba scai in voluptoasa cu diferenta ca eu nu vroiam forme [si nici nu le cerusem]. Printre diete drastice am incercat si sportul, specific alergatul in parc. Dezastru total caci uram cu pasiune sa behai 3ture de parc.
Dupa aceea, in facultate, m-am dus la ore de tae bo. Ora era destul de energica, depuneam foarte mult efort, insa rezultatele pe care mi le doream nu apareau [ a se retine, mancarea nu era o bariera]. Dupa cateva luni de mers impins de la spate, am renuntat.
Cand m-am angajat prima oara, am inceput sa studiez treaba mai amanuntit. Am incercat gimnastica "statica" -adica te trantesti pe o masa si aparatele lucreaza pentru tine [dumb ass], am complementat cu lotiuni si creme de tonifiere si bineinteles pe tot parcursul acestor demersuri am blestemat situatia ingrata in care m-am aflat. Sa ne intelegem, eram curvy nu obeza asa cum ma vedeam eu.
Au urmat si perioadele in care am incercat electrostimulare, masaj anticelulitic si alte minunatii de genul acesta. Am re-inceput si tae bo in mod sustinut [un an de zile] si NIMIC! Fluctuatia maxima era de 1-2 kilograme [adica daca bei o cana de apa, revii :)] sau de 5 kilograme atunci cand sufeream din dragoste [slava Domnului, nu ma plang de lipsa "suferintelor" din dragoste]. A urmat de asemenea si apogeul infometarii, nu numai ca mancam 1 mar, un iaurt, o salata si apa toata ziua ci ii condamnam aprig si pe cei din jurul meu atunci cand faceau diverse alegeri culinare si ma pozitionam ca un guru al mancatului sanatos care veghea si sanctiona atunci cand oamenii pacatuiau.
Acum 2 ani si jumatate, am decis sa ma apuc de alergat. Ma duceam frumos la sala si imi faceam un program cu alergat pe banda, exercitii de picioare, de brate, de fund si abdomene. Plus inot in zilele de vara. De la 10 minute pe banda am ajuns la o ora neintrerupta. De la ura profunda pentru alergat am ajuns sa-l iubesc. De la tras de mine ca sa ma duc la sala am ajuns sa bat tot orasul [3 ore pe drum dus intors] sa ma duc la sala. De la poate am ajuns la nu pot fara. Si rezultatele au venit. La inceput timid, neincurajator. Insa motivatia mea nu a fost numarul de kilograme ci un stil de viata, energie si tonus, depasirea limitelor si a zonei de comfort.
De cateva luni merg constant la ore de cardio cu un instructor. E al naibii de greu insa sentimentul de dupa e foarte misto. Mananc aproape ca un om normal, mi-am invins prejudecatile cu privire la sport, nu mai numar in mod exasperant numarul de calorii din farfuria fiecaruia, nu injur in gand cand vad sau aud de o femeie slaba care mananca de toate si nu am griji majore in ceea ce priveste numarul de kilograme pe care il detin. Sunt echilibrata si multumita de mine si cred ca asta e cel mai important lucru pe care l-am descoperit in aceasta calatorie anevoioasa.
In loc de concluzie:
- puterea e in noi ca sa realizam tot ce dorim
- drumul poate sa fie lung si greu si nu trebuie sa te dai batut
- imaginea nu are nevoie de explicatii:
This world is watching me...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu