Nu am idee cine a inventat fusta [Coco doar a facut-o mai scurta si mai stylish] dar e cert faptul ca ea reprezinta un simbol indisputabil al feminitatii [ok, barbatii scotieni nu se pun].
Am avut si eu perioadele mele de fusta ca sa zic asa. Adica perioade de purtat fusta in fiecare zi, de aratat mandrete de picioare si evident de adaugat pantofi cu toc ca sa inchida frumos tinuta. Ultima astfel de perioada declarata a fost acum 3 ani, dupa aceea mi s-a pus pata ca nu-mi mai sta bine, ca am fundul cat China, ca nu mai gasesc o fusta decenta si am renuntat sa ma expun in mod constant.
Ei bine, aseara am decis sa revin in forta. Am scos una bucata fusta noua tip creion cumparata recent, am gandit o tinuta, am selectat pantofi si colier si iata-ma pregatita de noi aventuri. Dimineata vine, eu ma imbrac fericita, ma pup in oglinda de bucurie, iau laptopul si atitudinea de bitching around si pac spre masina.
Al doilea semn: masina e parcata pe partea stanga langa un copac si un gardulet [singurul loc liber pe care il gasesti seara cand vanezi locuri de parcare clandestine], ceea ce inseamna ca trebuie sa intru prin locul din dreapta. Foarte frumos, doar ca eu nu sunt foarte flexibila in fusta. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, masini care trec la tot pasul; nu e loc de scene penibile. Ma pun pe scaunul din dreapta, zambesc la soferii care trec. Scot pantofii cu toc ca ma incurca si imping scaunul soferilor spre spate cat de mult pot. Zambesc iar la soferii care trec si probabil cred ca sunt bipolara si mi-e urat sa conduc singura. Incerc sa-mi mut cate un picior, insa nu ma pot cracana neam [those were the days:)]. Intervine planul B: sa-mi arunc fundul pur si simplu pe scaunul alaturat, cu mentiunea sa evit frana de mana de pe "drum". Prima incercare esueaza, maine nu o sa mai trag frana de mana. Cu chiu cu vai reusesc din a doua incercare. De data asta, nu mai zambesc eu la soferi, ci ei la mine. Incerc apoi sa-mi bag picioarele sub volan; sa ne intelegem eu nu am picioarele lui Elle, insa e greu al dracului. Se lasa cu injuraturi autentice.
Al treilea semn: defilez ca o floare prin incinta [sunt intr-un training]. Cum beau multa apa de fel, drumurile la baie sunt direct proportionale cu numarul de sticle de apa. Asum ca fusta se ridica [vorba aia, ridicam poalele]. Gresit din nou. Cand nu are crapatura, nu se si lasa apoi. Regret imediat ca am soldurile numai bune de livrat copii. Urmatoarele 5 minute ma gasesc intre agonie si pocainta. Intr-un final reusesc sa clintesc fusta si ies verde albastra de la baie. Nu are sens sa mai povestesc urmatoarele drumuri la baie [m-am prins ca trebuie sa-i desfac fermoarul de la spate insa trebuie sa aranjez de fiecare data si bluza].
As putea sa mai povestesc de urcat scari ca o intepata sau de parcat din nou pe stanga si iesit pe la locul din dreapta[doar ca e intuneric si nu se mai vad demersurile penibile pe care le incerc]. Tot ce tin sa precizez e ca fusta e numarul meu, nu am facut vreo aroganta cu masura S, doar ca e imposibil de purtat in caz ca vrei sa faci mai mult de 3 pasi.
Cred ca mi-a trecut perioada de fuste; zambesc si pun o melodie de profil [remeeeembeeer?]:
Suna periculos
This world is watching me...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu