The Gods of Guilt

A fost un weekend agitat pe care l-am petrecut pe litoralul romanesc, alaturi de peste 200,000 oameni. Haos, multa prostie, opulenta si dezmat, dar nu despre asta vreau sa povestesc acum.

Ci despre lectura placuta [desi pe alocuri deranjanta prin prea mult adevar] pe care am servit-o pe plaja alaturi de un Aperol si o apa plata. Pentru ca ma plictisesc maxim sa zac pe un sezlong [gasit cu chiu si vai in statiunea selecta unde am poposit], sa fac poze pentru Instagram [#soarelerasare, #soareleapune, #nedistrammaxim], sa Facebookuiesc de zor pana gasesc alti compatrioti la o aruncatura de nisip distanta si overall sa fac frumos ca sa ma remarce #baietiidebaieti, am scos artileria grea si am citit un roman politist. 

Recunosc ca titlul a fost cel care m-a atras cand l-am cumparat si desi nu-i dadeam prea mult credit cand am citit sumarul, s-a dovedit o miscare buna din care evident am scos o pilda de viata [note to self:ce-ti mai place intelectualizarea, micuto]. 

Desfasurarea actiunii e oarecum clasica, un nene avocat care se lupta pentru un caz de crima, evident totul complicat, cu rasturnari de situatie, cu oameni dubiosi, cu vinovati nevinovati, cu complot si evident cu multa, dar multa psihologie. 

Am invatat din nou ca trecutul te urmareste, dar cartea pune lucrurile intr-o perspectiva noua, cu o analogie interesanta. Ca intr-o sala de judecata, exista oameni care iti decid soarta, vinovatia sau nevinovatia si consecintele actiunilor tale. Exista avocati care te apara, avocati care te infunda, martori care te ridica, martori care te trag in jos si exista public care te urmareste prin povestea celor de mai sus. Si publicul decide, impreuna cu judecatorul...

Am stat si m-am gandit mult la cum ar suna povestea vietii mele. As fi acuzata de sarcasm, de sfidarea regulilor nescrise, de limbaj neadecvat in anumite momente, dar poate si de prejudicii morale [exclud evident vatamari fizice]. M-ar sustine multe persoane sa dovedesc ca sunt o persoana buna, calda, altruista [spre toanta cateodata], amuzanta [hence ironia], prietenoasa si de incredere. As scapa usor pentru regulile in care nu cred si pe care nu doresc sa le urmez [vezi rolul femeii in societate] si pentru limbajul nepotrivit. As zambi catre jurati [adica public] si as gasi intelegere pentru simtul umorului [foarte fin de altfel] si limitele lui. 

Dar apoi ar veni avocatul acuzarii si mi-ar turna povesti si fapte incomode. Si m-as pierde la intrebarile dure si tonul glacial. Am gresit, stiu, si continui sa gresesc. E un rau intentionat? Nu, strig, dar vocea mea se pierde in multime. Nu apuc sa spun versiunea mea caci nu mai stiu daca adevarul ma poate salva sau ma poate trage si mai jos in prapastie. 

Simt privirile publicului si ochii lor sfredelitori si intrebarile retorice nerostite. Si stiu ca s-a terminat procesul. 

Sunt gasita vinovata de acesti Gods of Guilt. Imi plec capul si astept sentinta in timp ce lacrimile imi curg siroi pe obraz. Sunt o persoana buna, striga vocea mea interioara, dar zeii puterii nu aud asta. 

Cred ca toti avem un public care ne urmareste in timp ce performam pe scena vietii si care dau un verdict in favoarea sau impotriva noastra. Si desigur ca fiecare alege o reactie in fata judecatii. Fericit esti cand alegi sa nu te darame verdictele si sa continui nestingherit pe calea ta. Dar ce te faci cand "publicul" e constiinta ta? Cum impaci soaptele la ceas de seara? Cum mergi pe un drum catre fericire daca stii ca e gresit? Mergi?

Cartea se numeste The Gods of Guilt si daca nu ai o imaginatie bogata ca mine asa o sa-ti placa si atat.

This world is watching me...