Iata-ne impreuna dupa atata timp, atatea luni de cand m-am holbat la laptop incercand sa scriu ceva pentru sufletul meu. Nu, nu a fost pentru ca nu am avut nimic demn de povestit sau ca n-am trait dileme pe care sa le impartasesc aici in coltul meu restrans. Ci pentru ca penita digitala s-a blocat incet incet, poate din lipsa de curaj, poate din lipsa de asumare.
Incerc aici un re-inceput timid, ca sa ma conving pe mine ca sufletul meu nu e gol, ca mainile mele pot sa transpuna povesti, asa cum o faceau odata.
Am fost aseara la o piesa de teatru, un monolog livrat impecabil de catre Ilona Brezoianu, in regia Lia Bugnar. Piesa se numeste Fata din curcubeu si e o capodobera care merita vazuta si simtita.
Nu vreau sa povestesc piesa in sine, care m-a tulburat peste masura cu o poveste atat de trista si atat de autentica. Ci vreau sa redau un pasaj care a trezit in mine niste emotii foarte puternice.
"Stiti urletul acela de cerb ranit? L-ati auzit vreodata?" a intrebat protagonista dupa care a povestit intamplarile tumultoase din viata familiei ei, intr-un ritm ametitor si duios.
Si in timp ce auzeam lucrurile astea, ma gandeam la vocea mea. La strigatul interior pe care nu l-am materializat niciodata. Am urlat vreodata de durere, de frica, de nesiguranta ca sa fiu auzita?
Nu, raspunsul corect este nu. Nu am soptit decat timid si am preferat sa astern ganduri pe hartie. Am pus fricile sub un pres virtual si am mers inainte ca si cand nimic nu ma poate zdruncina. Si acum am atatea urlete ascunse sub pres, urlete care vor sa iasa si sa se manifeste. Ce fac cu ele? Le imping mai tare sau le dau drumul? Si daca le dau drumul, ma va auzi cineva? Va recunoaste cineva tipatul unui cerb ranit?
This world is watching me...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu